Părintele I.P. este un nume nu numai cunoscut prin părţile noastre, dar şi foarte căutat de credincioşi. Pentru că el întruchipează în mod exemplar virtuţile monahului dăruit până la uitarea de sine credinţei în Dumnezeu şi slujirii cu devoţiune a aproapelui. Foarte mulţi oameni, care i-au trecut pragul chiliei din sfânta Mănăstire Bistriţa, pot depune mărturie despre căldura şi bunătatea sufletească a Părintelui, despre marea sa capacitate de a asculta, înţelege şi alina suferinţele, despre harul cu care l-a înzestrat Dumnezeu de a veni în sprijinul celor căzuţi în nevoie şi păcat.

Puţini însă cunosc pătimirile, chinurile inimaginabile la care a fost supus ani în şir în închisorile comuniste. Numai şi numai pentru că în timpurile acelea de restrişte forţele oculte ale represiunii erau interesate să scoată cu orice preţ, din pământ din iarbă verde, “duşmani înrăiţi ai regimului” spre a-şi justifica ororile şi crimele săvârşite împotriva poporului român.

Când l-am rugat să-şi depene amintirile din anii de închisoare şi cum credinţa în Dumnezeu l-a ajutat să supravieţuiască, ne-a refuzat cu eleganţa-i caracteristică, pe motiv că alţi părinţi au suferit chinuri şi mai îngrozitoare decât el şi nu s-au plâns, n-au făcut-o pe martirii. Dar la insistenţele noastre repetate a acceptat să dezvălui câte ceva din infernul prin care a trecut. Ceea ce ne-a bucurat nespus de mult. Pentru că ne-a oferit posibilitatea să argumentăm cu un caz, dintr-un număr impresionant, felul în care Biserica noastră a plătit, prin slujitorii ei, dreptul la o afirmare liberă, şi mai cu seamă să arătăm, din perspectiva unei cumplite experienţe de viaţă, cât de puternic poate fi omul atunci când în întreaga lui fiinţă stă sub luminarea credinţei.

Întrucât întâmplările şi trăirile din închisoare ale părintelui I. P. sunt multe şi cutremurătoare şi nu pot fi epuizate în coloanele unui singur articol, ne-am gândit să le reproducem în foaia “Credinţa neamului”, sub forma unui serial purtând titlul PĂTIMIRILE UNUI MONAH, în nădejdea că cititorii vor avea curiozitatea şi răbdarea să-l urmărească până la capăt.

Înainte de a trece la derularea faptelor şi întâmplărilor anunţate, ne simţim datori să inserăm câteva date din biografia părintelui I. P., spre o mai bună edificare a identităţii sale.

Părintele I. P. a văzut lumina zile cu 71 de ani în urmă, în comuna Poiana Teiului, jud. Neamţ. Cultul credinţei din familie, ca şi eforturile mamei sale, care era foarte evlavioasă, l-au îndemnat încă din fragedă tinereţe să se consacre vieţii monahale. Intră la schitul Durău unde ajunge călugăr. În 1938, pe când avea 18 ani, pleacă să urmeze cursurile seminarului Teologic de la Roman. În 1939 se transferă la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti. Aici stă până în 1942, când acest seminar se desfiinţează. Revine la Roman unde îşi continuă studiile până în luna mai 1948, când este arestat, cercetat şi condamnat la ani mulţi şi grei de închisoare.

După eliberarea sa din închisoare s-a stabilit la Mănăstirea Secu. A venit apoi la Mănăstirea Bistriţa, de unde, la începutul acestui an s-a retras la Mănăstirea Secu.

Red.

Zece zile în podul securităţii

Mi-amintesc că pe la începutul lunii mai a anului 1948, pe când eram în ultimul an de studii la seminarul de la Roman, pe neaşteptate am fost înşfăcat de nişte vlăjgani şi împreună cu încă cinci colegi, am fost înghesuit într-o maşină şi dus sub ameninţare la securitate. Totul s-a produs atât de repede, de năucitor, încât pe moment n-am realizat ce se întâmplă cu mine. Ba mai mult, mi-am zis în sine cu naivitate că la mijloc nu poate fi decât o eroare, întrucât nu mă ştiam culpabil cu ceva.

La Securitate, cum toate încăperile erau ticsite cu arestaţi, între care preoţi, avocaţi, medici, profesori, elevi de la alte şcoli din oraş, iar dispoziţia era ca cei aduşi acolo să stea într-o izolare totală spre a nu putea comunica unul cu altul, alături de colegii mei am fost urcat în podul unei clădiri, culcat cu faţa în jos şi pus sub supravegherea a trei haldăi care ţineau pistoalele automate aţintite asupra noastră. Nu aveam voie să facem nici o mişcare, darămite să vorbim.

Pentru necesităţi, sub ameninţarea percuţiei trăgaciului eram scoşi afară, câte unul, dar obligaţi să privim numai în pământ, fără putinţa de a întoarce capul spre dreapta sau spre stânga.

În podul securităţii, cu faţa în jos, am stat zece zile, într-un întuneric înfricoşător, străpuns de lumina palidă a unei lumânări şi de înjurăturile spurcate ale haidamacilor care ne păzeau, atunci când li se părea că schiţăm vreo mişcare. Căci nu e uşor să stai ca un răstignit, zile şi nopţi în şir, cu faţa în jos, să nu poţi face cea mai neînsemnată şi inofensivă mişcare. Ţin minte că timpul detenţiei în pod a fost un timp de coşmar, de suferinţă şi deznădejde, un timp care mi s-a părut cât veşnicia, căci am trăit senzaţia că nu va mai lua sfârşit.

Un personaj odios

După zece zile de penitenţă încordată, securiştii au început să-şi dea arama pe faţă, respectiv să ne ancheteze. Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare. Anchetatorii, oameni cu experienţă în chinuirea semenilor, se dădeau la tot felul de mârşăvenii, fără teama că vor fi traşi la răspundere sau că încalcă cele mai elementare reguli ale respectului faţă de om.

Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia, erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită.

Dar nu despre aceste grozăvii vreau să vă povestesc, ci despre un anume Constantin Doina, un individ sinistru, un provocator odios, care a făcut mult rău la viaţa lui băgând mulţi oameni nevinovaţi în iadul puşcăriilor. Ştiu toate acestea acum, după ce am aflat cine a fost şi cu ce s-a îndeletnicit această creatură, însă atunci, în 1948, când l-am cunoscut, l-am considerat un om de bună credinţă, sincer interesat de soarta neamului românesc şi de aceea m-am lăsat înşelat de momelile sale.

Constantin Doina, în 1941, după înăbuşirea rebeliunii legionare de către generalul Ion Antonescu a fost condamnat la ani grei de închisoare pentru participarea activă la această mişcare, precum şi la alte blestemăţii. După ce comuniştii, cu sprijinul baionetelor sovietice pun mâna pe putere, Constantin Doina este eliberat din închisoarea Aiudului cu condiţia de a fi colaboratorul Securităţii. Om fără scrupule, fără Dumnezeu, Doina ca să-şi salveze pielea, îşi vinde diavolului sufletul şi aşa această secătură a început să frecventeze diferite medii, să incite pe unul, să mintă pe altul, să creeze, chipurile, o “rezistenţă” împotriva noilor autorităţi. Care cum cădea în plasa urzelilor sale necurate, imediat era denunţat la Securitate şi luat în vizor ca element duşmănos. Mai cu seamă că la acea vreme trebuia să se demonstreze cu orice preţ teoria ascuţirii luptei de clasă a tătucului Stalin.

În periplurile sale viclene, înşelătoare, Doina a venit şi pe la noi la seminar, pozând în chip de victimă şi incitându-ne la nesupunere deschisă faţă de autorităţile comuniste care, după spusele sale, au zilele numărate, întrucât poporul este gata să le răstoarne şi să izgonească de la putere. Ca român, ca tânăr crescut în frica lui Dumnezeu, în iubirea şi dăruirea pentru libertatea, unitatea şi neatârnarea neamului, nu am rezistat tentaţiei de a da curs favorabil cererii insistente a acelui Doina de a-mi da adeziunea la cauza eliberării poporului român de sub tirania comunistă. Ca mine au procedat şi alţi colegi, care au împărtăşit aceeaşi soartă.

E lesne de înţeles că făcând acest lucru mi-am semnat sentinţa, am apărut deodată ca adversar de temut al comunismului care trebuia anihilat. Nu mi-ar fi părut rău dacă aş fi organizat vreo acţiune “subversivă”, dacă aş fi participat la vreo luptă. Chiar dacă nu am făcut nimic din toate acestea, pentru securişti simplul fapt că mi-am pus semnătura pe o hârtie pe care tot el o redactase a fost de ajuns ca să mă înhaţe, să mă învinuiască şi să mă dea pierzaniei.

Spre a ne duce în eroare în timpul anchetei, după o regie bine pusă la punct, între arestaţi şi anchetaţi a apărut şi Doina, care din când în când trăgea cu coada ochiului către mine şi-mi făcea semne discrete să fiu tare, să nu cedez. La câţiva ani, unii deţinuţi care au avut şansa de a ieşi mai repede de după gratii, l-au întâlnit la Iaşi pe Doina purtând cu trufie uniformă cu epoleţi şi petliţe albastre, dovada că bunii lui stăpâni l-au răsplătit pentru “serviciile” făcute, practic pentru crima de genocid.

Supliciile de la Suceava

După terminarea anchetei la Roman, împreună cu ceilalţi deţinuţi am fost transferat la închisoarea de la Suceava, o închisoare mare, amenajată după toate preceptele bestialităţii. Aici, după estimarea mea, erau peste 800 de deţinuţi din nordul Moldovei, Iaşi, Bacău, Neamţ. Cei mai mulţi dintre ei erau studenţi, elevi, avocaţi, preoţi, în parte victime ca şi mine ale diversiunii regimului autoritar comunist.

Din câte mi-am dat seama aici am fost aduşi pentru confruntare şi îngroşarea dosarelor cu noi “probe”. Cei din Roman erau puşi faţă în faţă cu cei din Iaşi ori Piatra-Neamţ pentru a se acuza reciproc, în virtutea aceloraşi înscenări.

În timpul anchetelor care se desfăşurau numai noaptea, eram chinuiţi până la epuizare şi constrânşi să recunoaştem că ne facem vinovaţi de activitate contrarevoluţionară, şi în consecinţă să spunem cu cine am acţionat şi unde sunt armele şi depozitele de muniţie de care ne-am folosit.

Camerele de anchetă aveau alături camere de tortură. Ancheta la Suceava începea după ce treceam în prealabil prin camera de tortură, unde eram bătuţi şi schingiuiţi până ţâşnea sângele din trupurile noastre. La Suceava bătaia era socotită că nu şi-a atins scopul dacă cel lovit nu urla de durere. Şi cu cât urla mai tare, cu atât bătaia se înteţea, devenea mai cruntă. Prin asta se voia impresionarea celor ce urmau să vină la rând în moara gealaţilor.

Alteori, noi, care ne găseam acolo, eram luaţi din camere şi bătuţi din sadismul temnicerilor. Căci adesea se întâmplă ca unii din oamenii închisorii să vină înfierbântaţi de băutură din oraş şi să-şi verse zelul animalic, instinctele primare, asupra făpturilor noastre, ajunse în urma atâtor suferinţe nişte biete schelete umblătoare. Uneltele preferate cu care haldăii închisorii ne zvântau în bătăi erau vergile metalice şi bastoanele de cauciuc de mărimea cozilor de sapă şi târnăcop.

Dar uneori nu se mulţumeau numai să ne bată, ci recurgeau şi la practici nemiloase de tortură. Ne introduceau ace sub unghii sau ne băgau câte două-tei minute în etuvele de deparazitare puternic încinse. Iar când ne scoteau de acolo, sufocaţi de căldura aceea îngrozitoare, turnau apă rece peste noi “ca să ne răcorim”. Aşa au contactat cei mai mulţi dintre noi pneumonii, T.B.C., şi s-au prăpădit înainte de vreme. Dacă stau şi mă gândesc bine, numai o minune s-a întâmplat cu mine de am scăpat cu viaţă din cumplitele încercări prin care am trecut.

Nici în privinţa mâncării n-am dus-o mai bine. Între altele aş vrea să arăt că în lunile iunie-iulie mâncam numai zeamă de iarbă fiartă. Iarbă cosită din câmp era adusă la închisoare, tocată, pusă la fiert şi servită deţinuţilor politici. Era mare sărbătoare când la o lună apărea în gamelă o mâncare de fasole sau orez fiert. După acest regim alimentar de exterminare nu numai că am slăbit într-un hal fără de hal cu toţii, de nu ne mai puteam ridica de jos, dar am început să ne umflăm. Când apăsam cu degetul în carne rămânea groapă în urmă. Era o dovadă elocventă a descompunerii ţesuturilor organismului, a incapacităţii lor de a mai elimina apa. Dar apa nu se elimina şi din cauza cantităţilor excesive de sare din aşa-zisele mâncăruri cu care eram trataţi.

După ce ne-am îmbolnăvit cu toţii, a catadicsit să ne viziteze medicul, care s-a uitat la noi din mers, fără să ne întrebe nimic. Totuşi la câteva zile am constatat o îmbunătăţire a meniului, spre a ne mai reveni. A început să ni se dea ciorbă cu câteva floricele de grăsime, varză scăzută, orez fiert şi chiar fasole gătită. Dar această îmbunătăţire a fost pentru noi o a doua pedeapsă, nu mai puţin severă. Stomacurile noastre dezobişnuite cu asemenea mâncăruri nu le-au putut suporta şi cei mai mulţi dintre noi s-au îmbolnăvit de dezinterie. Internarea în infirmeria închisorii n-a însemnat niciodată nimic, căci erai lăsat fără ca cineva să-ţi întindă o mână de ajutor.

Drama izolării de cei dragi

“Răsfăţul” de a fi nutriţi mai binişor nu avea să dureze prea mult. Cum ne-am mai întremat, cei care nu s-au pierdut din cauza dezinteriei am fost trecuţi iarăşi la hâlbele cunoscute. În aceste condiţii, speranţa de a ne mai potoli foamea se lega de serviciul la bucătărie, când ne venea rândul.

Acolo eram puşi, sub supraveghere, să facem tot felul de treburi. Căram apă, curăţam cartofi, spălam oale, crătiţi, duceam mâncare la porci. De lihniţi ce eram ne venea să înghiţim cartofii cruzi. Însă nimeni nu îndrăznea, fiindcă de cutezai să muşti dintr-un cartof cădea cerul pe tine, supraveghetorul te şi lua la pocnit. Ne bucuram totuşi de un favor, să mâncăm cojile de cartofi când duceam căldările cu lături la trocile porcilor. Băgam mâna în lături şi cum dădeam peste o coajă o duceam cu repeziciune la gură.

În această ordine de idei aş vrea să mă refer la o întâmplare şi comică şi tragică în felul ei, care arată în ce stare de decădere umană ajunsesem.

Directorul închisorii, un satrap cu suflet de piatră, avea un câine de rasă, nu prea mare, dar dolofan şi îndesat, care se plimba netulburat prin curte. Într-una din zile câinele dispare. Directorul declanşează imediat urmărirea. S-a scotocit peste tot însă în zadar. Nu s-a găsit nici urmă de câine. Atunci deţinuţii au început să fie interogaţi şi bătuţi. Până la urmă unul din ei a declarat că l-au sacrificat şi l-au mâncat. Cum de au reuşit o asemenea performanţă n-am putut afla niciodată. Cert este că după această ispravă toţi deţinuţii politici au primit drept pedeapsă ca timp de două zile să nu ni se dea decât o singură masă, la prânz.

După un an de chin şi crucificare, cei de la închisoare au început să ne pregătească pentru judecată. Pentru că nu arătam deloc bine, au început să se îngrijească de hrana noastră, să ne făţuiască, să nu creadă cei care urmau să ne judece sau să asiste la proces că o ducem atât de rău în închisoare, dar nu îmbunătăţindu-ne meniul, ci dându-ne posibilitatea de a scrie familiei să ne trimită pachete.

La cei mai mulţi dintre noi ni s-a dat chiar câte o carte poştală. Mulţi însă nu am beneficiat  de această favoare, printre care m-am numărat şi eu. De ce? Pentru că în timpul anchetelor n-am acceptat să declar ceea ce doreau ei, adică să-mi asum fapte şi acte pe care eu nu le săvârşisem. Şi toţi care s-au menţinut şi nu au cedat nu au beneficiat de dreptul de a scrie celor dragi de acasă şi de a primi pachete.

A fost o măsură diabolică şi absurdă în ultimă instanţă care, sufleteşte, m-a lovit mai rău decât bătăile şi umilinţele la care am fost supus. Vă închipuiţi ce dramă am putut să trăiesc când vedeam că unii pot să comunice cu exteriorul şi primesc şi pachete, iar eu eram ţinut într-o izolare totală.

În această situaţie singura mea nădejde şi mângâiere a fost Dumnezeu. Zilnic mă rugam în gând Părintelui ceresc şi-l imploram să-mi dea tărie ca să rezist. Eram ferm hotărât ca, de voi avea şansa să mai văd odată lumina soarelui şi să respir aerul libertăţii, să nu fac altceva decât să-l slujesc pe Dumnezeu şi să ajut pe cei ce au nevoie de sprijin sufletesc. Apoi, ca să evadez din lumea subumană în care fusesem aruncat, am luat obiceiul de a visa cu ochii deschişi. De câte ori aveam clipe de linişte, îmi construiam o lume în care mă primblam fără nici o oprelişte. Aşa mi-am creat mici bucurii.

În măsura în care am putut, am lămurit şi pe alţii să procedeze la fel ca mine. Nu întâmplător, temnicerii aveau cea mai mare ură pe noi preoţii. Ştiam că prin felul nostru dârz de a fi, prin credinţa în Dumnezeu, îi molipsim şi pe alţii şi îi întărim spre rezistenţă.

În acest context nu pot să uit întâmplarea dureroasă cu părintele Comănici, un călugăr de la mănăstirea Neamţ, care a ajuns să fie ridicat şi închis pentru că a fost denunţat că ar fi omenit un legionar care era urmărit de securitate.

Părintele Comănici, credincios cum era, află într-o zi un loc tainic de intrare în capela închisorii. Căci până în 1944 deţinuţii aveau dreptul să se roage, să asiste la slujbe în această capelă. Şi nici una nici două, într-o bună zi, părintele se face nevăzut. Când se face apelul, ia-l pe părinte de unde nu-i. Imediat s-a declanşat alerta în toată puşcăria. S-a scotocit peste tot, dar nici pomeneală să fie găsit părintele. După câteva ore, apare, în sfârşit luminat de bucuria de a se fi rugat ca orice creştin lui Dumnezeu. Nimeni nu a luat în seamă faptul că nu a încercat să evadeze şi că pur şi simplu a mers în capelă să se roage. Şi, ca urmare a fost supus unor bătăi demenţiale şi aruncat într-o cameră de izolare, unde timp de trei zile i s-a dat o felie de pâine şi un pahar de apă sărată. La puţină vreme a dat în icter, a fost dus la infirmerie şi de atunci nu am mai aflat ce s-a petrecut cu el.

Pentru a frânge solidaritatea dintre deţinuţi şi a introduce zâzanie şi neîncredere între ei, administratorul închisorii a recurs la metoda reeducării, a îndoctrinării noastre cu sloganurile ideologice comuniste. Zilnic, între anumite ore eram aduşi într-o sală, unde eram puşi să lecturăm operele “clasicilor marxism-leninismului”, îndeosebi tezele tătucului Stalin, în mare vogă la noi pe atunci şi să le discutăm favorabil. Pentru ca să nu facem confuzii sau “devieri”, ni s-a repartizat şi un propagandist, silitor în felul lui, însă limitat. În afară de câteva formule pe care le ştia pe de rost, nu mai ştia nimic.

Din păcate, manevra reeducării a avut efect. O parte dintre noi, fie din convingere sinceră, fie din oportunism, a început să facă apologia comunismului şi să se repeadă la cei ce nu s-au lăsat prinşi în această capcană. În felul acesta, între noi şi-a făcut loc suspiciunea, adversitatea, delaţiunea. Şi ce este trist în această poveste e faptul că cei convertiţi la comunism nu au avut o soartă mai bună decât noi cei rămaşi în datele noastre fundamentale.

Apărut în revista   “Credinţa neamului” – Mănăstirea Bistriţa, jud. Neamţ , 1991