Puţini însă cunosc pătimirile, chinurile inimaginabile la care a fost supus ani în şir în închisorile comuniste. Numai şi numai pentru că în timpurile acelea de restrişte forţele oculte ale represiunii erau interesate să scoată cu orice preţ, din pământ din iarbă verde, “duşmani înrăiţi ai regimului” spre a-şi justifica ororile şi crimele săvârşite împotriva poporului român.

Când l-am rugat să-şi depene amintirile din anii de închisoare şi cum credinţa în Dumnezeu l-a ajutat să supravieţuiască, ne-a refuzat cu eleganţa-i caracteristică, pe motiv că alţi părinţi au suferit chinuri şi mai îngrozitoare decât el şi nu s-au plâns, n-au făcut-o pe martirii. Dar la insistenţele noastre repetate a acceptat să dezvălui câte ceva din infernul prin care a trecut. Ceea ce ne-a bucurat nespus de mult. Pentru că ne-a oferit posibilitatea să argumentăm cu un caz, dintr-un număr impresionant, felul în care Biserica noastră a plătit, prin slujitorii ei, dreptul la o afirmare liberă, şi mai cu seamă să arătăm, din perspectiva unei cumplite experienţe de viaţă, cât de puternic poate fi omul atunci când în întreaga lui fiinţă stă sub luminarea credinţei.

Întrucât întâmplările şi trăirile din închisoare ale părintelui I. P. sunt multe şi cutremurătoare şi nu pot fi epuizate în coloanele unui singur articol, ne-am gândit să le reproducem în foaia “Credinţa neamului”, sub forma unui serial purtând titlul PĂTIMIRILE UNUI MONAH, în nădejdea că cititorii vor avea curiozitatea şi răbdarea să-l urmărească până la capăt.

Înainte de a trece la derularea faptelor şi întâmplărilor anunţate, ne simţim datori să inserăm câteva date din biografia părintelui I. P., spre o mai bună edificare a identităţii sale.

Părintele I. P. a văzut lumina zile cu 71 de ani în urmă, în comuna Poiana Teiului, jud. Neamţ. Cultul credinţei din familie, ca şi eforturile mamei sale, care era foarte evlavioasă, l-au îndemnat încă din fragedă tinereţe să se consacre vieţii monahale. Intră la schitul Durău unde ajunge călugăr. În 1938, pe când avea 18 ani, pleacă să urmeze cursurile seminarului Teologic de la Roman. În 1939 se transferă la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti. Aici stă până în 1942, când acest seminar se desfiinţează. Revine la Roman unde îşi continuă studiile până în luna mai 1948, când este arestat, cercetat şi condamnat la ani mulţi şi grei de închisoare.

După eliberarea sa din închisoare s-a stabilit la Mănăstirea Secu. A venit apoi la Mănăstirea Bistriţa, de unde, la începutul acestui an s-a retras la Mănăstirea Secu.

Red.

Zece zile în podul securităţii

Mi-amintesc că pe la începutul lunii mai a anului 1948, pe când eram în ultimul an de studii la seminarul de la Roman, pe neaşteptate am fost înşfăcat de nişte vlăjgani şi împreună cu încă cinci colegi, am fost înghesuit într-o maşină şi dus sub ameninţare la securitate. Totul s-a produs atât de repede, de năucitor, încât pe moment n-am realizat ce se întâmplă cu mine. Ba mai mult, mi-am zis în sine cu naivitate că la mijloc nu poate fi decât o eroare, întrucât nu mă ştiam culpabil cu ceva.

La Securitate, cum toate încăperile erau ticsite cu arestaţi, între care preoţi, avocaţi, medici, profesori, elevi de la alte şcoli din oraş, iar dispoziţia era ca cei aduşi acolo să stea într-o izolare totală spre a nu putea comunica unul cu altul, alături de colegii mei am fost urcat în podul unei clădiri, culcat cu faţa în jos şi pus sub supravegherea a trei haldăi care ţineau pistoalele automate aţintite asupra noastră. Nu aveam voie să facem nici o mişcare, darămite să vorbim.

Pentru necesităţi, sub ameninţarea percuţiei trăgaciului eram scoşi afară, câte unul, dar obligaţi să privim numai în pământ, fără putinţa de a întoarce capul spre dreapta sau spre stânga.

În podul securităţii, cu faţa în jos, am stat zece zile, într-un întuneric înfricoşător, străpuns de lumina palidă a unei lumânări şi de înjurăturile spurcate ale haidamacilor care ne păzeau, atunci când li se părea că schiţăm vreo mişcare. Căci nu e uşor să stai ca un răstignit, zile şi nopţi în şir, cu faţa în jos, să nu poţi face cea mai neînsemnată şi inofensivă mişcare. Ţin minte că timpul detenţiei în pod a fost un timp de coşmar, de suferinţă şi deznădejde, un timp care mi s-a părut cât veşnicia, căci am trăit senzaţia că nu va mai lua sfârşit.

Un personaj odios

După zece zile de penitenţă încordată, securiştii au început să-şi dea arama pe faţă, respectiv să ne ancheteze. Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare. Anchetatorii, oameni cu experienţă în chinuirea semenilor, se dădeau la tot felul de mârşăvenii, fără teama că vor fi traşi la răspundere sau că încalcă cele mai elementare reguli ale respectului faţă de om.

Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia, erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită.

Dar nu despre aceste grozăvii vreau să vă povestesc, ci despre un anume Constantin Doina, un individ sinistru, un provocator odios, care a făcut mult rău la viaţa lui băgând mulţi oameni nevinovaţi în iadul puşcăriilor. Ştiu toate acestea acum, după ce am aflat cine a fost şi cu ce s-a îndeletnicit această creatură, însă atunci, în 1948, când l-am cunoscut, l-am considerat un om de bună credinţă, sincer interesat de soarta neamului românesc şi de aceea m-am lăsat înşelat de momelile sale.

Constantin Doina, în 1941, după înăbuşirea rebeliunii legionare de către generalul Ion Antonescu a fost condamnat la ani grei de închisoare pentru participarea activă la această mişcare, precum şi la alte blestemăţii. După ce comuniştii, cu sprijinul baionetelor sovietice pun mâna pe putere, Constantin Doina este eliberat din închisoarea Aiudului cu condiţia de a fi colaboratorul Securităţii. Om fără scrupule, fără Dumnezeu, Doina ca să-şi salveze pielea, îşi vinde diavolului sufletul şi aşa această secătură a început să frecventeze diferite medii, să incite pe unul, să mintă pe altul, să creeze, chipurile, o “rezistenţă” împotriva noilor autorităţi. Care cum cădea în plasa urzelilor sale necurate, imediat era denunţat la Securitate şi luat în vizor ca element duşmănos. Mai cu seamă că la acea vreme trebuia să se demonstreze cu orice preţ teoria ascuţirii luptei de clasă a tătucului Stalin.

În periplurile sale viclene, înşelătoare, Doina a venit şi pe la noi la seminar, pozând în chip de victimă şi incitându-ne la nesupunere deschisă faţă de autorităţile comuniste care, după spusele sale, au zilele numărate, întrucât poporul este gata să le răstoarne şi să izgonească de la putere. Ca român, ca tânăr crescut în frica lui Dumnezeu, în iubirea şi dăruirea pentru libertatea, unitatea şi neatârnarea neamului, nu am rezistat tentaţiei de a da curs favorabil cererii insistente a acelui Doina de a-mi da adeziunea la cauza eliberării poporului român de sub tirania comunistă. Ca mine au procedat şi alţi colegi, care au împărtăşit aceeaşi soartă.

E lesne de înţeles că făcând acest lucru mi-am semnat sentinţa, am apărut deodată ca adversar de temut al comunismului care trebuia anihilat. Nu mi-ar fi părut rău dacă aş fi organizat vreo acţiune “subversivă”, dacă aş fi participat la vreo luptă. Chiar dacă nu am făcut nimic din toate acestea, pentru securişti simplul fapt că mi-am pus semnătura pe o hârtie pe care tot el o redactase a fost de ajuns ca să mă înhaţe, să mă învinuiască şi să mă dea pierzaniei.

Spre a ne duce în eroare în timpul anchetei, după o regie bine pusă la punct, între arestaţi şi anchetaţi a apărut şi Doina, care din când în când trăgea cu coada ochiului către mine şi-mi făcea semne discrete să fiu tare, să nu cedez. La câţiva ani, unii deţinuţi care au avut şansa de a ieşi mai repede de după gratii, l-au întâlnit la Iaşi pe Doina purtând cu trufie uniformă cu epoleţi şi petliţe albastre, dovada că bunii lui stăpâni l-au răsplătit pentru “serviciile” făcute, practic pentru crima de genocid.

Supliciile de la Suceava

După terminarea anchetei la Roman, împreună cu ceilalţi deţinuţi am fost transferat la închisoarea de la Suceava, o închisoare mare, amenajată după toate preceptele bestialităţii. Aici, după estimarea mea, erau peste 800 de deţinuţi din nordul Moldovei, Iaşi, Bacău, Neamţ. Cei mai mulţi dintre ei erau studenţi, elevi, avocaţi, preoţi, în parte victime ca şi mine ale diversiunii regimului autoritar comunist.

Din câte mi-am dat seama aici am fost aduşi pentru confruntare şi îngroşarea dosarelor cu noi “probe”. Cei din Roman erau puşi faţă în faţă cu cei din Iaşi ori Piatra-Neamţ pentru a se acuza reciproc, în virtutea aceloraşi înscenări.

În timpul anchetelor care se desfăşurau numai noaptea, eram chinuiţi până la epuizare şi constrânşi să recunoaştem că ne facem vinovaţi de activitate contrarevoluţionară, şi în consecinţă să spunem cu cine am acţionat şi unde sunt armele şi depozitele de muniţie de care ne-am folosit.

Camerele de anchetă aveau alături camere de tortură. Ancheta la Suceava începea după ce treceam în prealabil prin camera de tortură, unde eram bătuţi şi schingiuiţi până ţâşnea sângele din trupurile noastre. La Suceava bătaia era socotită că nu şi-a atins scopul dacă cel lovit nu urla de durere. Şi cu cât urla mai tare, cu atât bătaia se înteţea, devenea mai cruntă. Prin asta se voia impresionarea celor ce urmau să vină la rând în moara gealaţilor.

Alteori, noi, care ne găseam acolo, eram luaţi din camere şi bătuţi din sadismul temnicerilor. Căci adesea se întâmplă ca unii din oamenii închisorii să vină înfierbântaţi de băutură din oraş şi să-şi verse zelul animalic, instinctele primare, asupra făpturilor noastre, ajunse în urma atâtor suferinţe nişte biete schelete umblătoare. Uneltele preferate cu care haldăii închisorii ne zvântau în bătăi erau vergile metalice şi bastoanele de cauciuc de mărimea cozilor de sapă şi târnăcop.

Dar uneori nu se mulţumeau numai să ne bată, ci recurgeau şi la practici nemiloase de tortură. Ne introduceau ace sub unghii sau ne băgau câte două-tei minute în etuvele de deparazitare puternic încinse. Iar când ne scoteau de acolo, sufocaţi de căldura aceea îngrozitoare, turnau apă rece peste noi “ca să ne răcorim”. Aşa au contactat cei mai mulţi dintre noi pneumonii, T.B.C., şi s-au prăpădit înainte de vreme. Dacă stau şi mă gândesc bine, numai o minune s-a întâmplat cu mine de am scăpat cu viaţă din cumplitele încercări prin care am trecut.

Nici în privinţa mâncării n-am dus-o mai bine. Între altele aş vrea să arăt că în lunile iunie-iulie mâncam numai zeamă de iarbă fiartă. Iarbă cosită din câmp era adusă la închisoare, tocată, pusă la fiert şi servită deţinuţilor politici. Era mare sărbătoare când la o lună apărea în gamelă o mâncare de fasole sau orez fiert. După acest regim alimentar de exterminare nu numai că am slăbit într-un hal fără de hal cu toţii, de nu ne mai puteam ridica de jos, dar am început să ne umflăm. Când apăsam cu degetul în carne rămânea groapă în urmă. Era o dovadă elocventă a descompunerii ţesuturilor organismului, a incapacităţii lor de a mai elimina apa. Dar apa nu se elimina şi din cauza cantităţilor excesive de sare din aşa-zisele mâncăruri cu care eram trataţi.

După ce ne-am îmbolnăvit cu toţii, a catadicsit să ne viziteze medicul, care s-a uitat la noi din mers, fără să ne întrebe nimic. Totuşi la câteva zile am constatat o îmbunătăţire a meniului, spre a ne mai reveni. A început să ni se dea ciorbă cu câteva floricele de grăsime, varză scăzută, orez fiert şi chiar fasole gătită. Dar această îmbunătăţire a fost pentru noi o a doua pedeapsă, nu mai puţin severă. Stomacurile noastre dezobişnuite cu asemenea mâncăruri nu le-au putut suporta şi cei mai mulţi dintre noi s-au îmbolnăvit de dezinterie. Internarea în infirmeria închisorii n-a însemnat niciodată nimic, căci erai lăsat fără ca cineva să-ţi întindă o mână de ajutor.

Drama izolării de cei dragi

“Răsfăţul” de a fi nutriţi mai binişor nu avea să dureze prea mult. Cum ne-am mai întremat, cei care nu s-au pierdut din cauza dezinteriei am fost trecuţi iarăşi la hâlbele cunoscute. În aceste condiţii, speranţa de a ne mai potoli foamea se lega de serviciul la bucătărie, când ne venea rândul.

Acolo eram puşi, sub supraveghere, să facem tot felul de treburi. Căram apă, curăţam cartofi, spălam oale, crătiţi, duceam mâncare la porci. De lihniţi ce eram ne venea să înghiţim cartofii cruzi. Însă nimeni nu îndrăznea, fiindcă de cutezai să muşti dintr-un cartof cădea cerul pe tine, supraveghetorul te şi lua la pocnit. Ne bucuram totuşi de un favor, să mâncăm cojile de cartofi când duceam căldările cu lături la trocile porcilor. Băgam mâna în lături şi cum dădeam peste o coajă o duceam cu repeziciune la gură.

În această ordine de idei aş vrea să mă refer la o întâmplare şi comică şi tragică în felul ei, care arată în ce stare de decădere umană ajunsesem.

Directorul închisorii, un satrap cu suflet de piatră, avea un câine de rasă, nu prea mare, dar dolofan şi îndesat, care se plimba netulburat prin curte. Într-una din zile câinele dispare. Directorul declanşează imediat urmărirea. S-a scotocit peste tot însă în zadar. Nu s-a găsit nici urmă de câine. Atunci deţinuţii au început să fie interogaţi şi bătuţi. Până la urmă unul din ei a declarat că l-au sacrificat şi l-au mâncat. Cum de au reuşit o asemenea performanţă n-am putut afla niciodată. Cert este că după această ispravă toţi deţinuţii politici au primit drept pedeapsă ca timp de două zile să nu ni se dea decât o singură masă, la prânz.

După un an de chin şi crucificare, cei de la închisoare au început să ne pregătească pentru judecată. Pentru că nu arătam deloc bine, au început să se îngrijească de hrana noastră, să ne făţuiască, să nu creadă cei care urmau să ne judece sau să asiste la proces că o ducem atât de rău în închisoare, dar nu îmbunătăţindu-ne meniul, ci dându-ne posibilitatea de a scrie familiei să ne trimită pachete.

La cei mai mulţi dintre noi ni s-a dat chiar câte o carte poştală. Mulţi însă nu am beneficiat  de această favoare, printre care m-am numărat şi eu. De ce? Pentru că în timpul anchetelor n-am acceptat să declar ceea ce doreau ei, adică să-mi asum fapte şi acte pe care eu nu le săvârşisem. Şi toţi care s-au menţinut şi nu au cedat nu au beneficiat de dreptul de a scrie celor dragi de acasă şi de a primi pachete.

A fost o măsură diabolică şi absurdă în ultimă instanţă care, sufleteşte, m-a lovit mai rău decât bătăile şi umilinţele la care am fost supus. Vă închipuiţi ce dramă am putut să trăiesc când vedeam că unii pot să comunice cu exteriorul şi primesc şi pachete, iar eu eram ţinut într-o izolare totală.

În această situaţie singura mea nădejde şi mângâiere a fost Dumnezeu. Zilnic mă rugam în gând Părintelui ceresc şi-l imploram să-mi dea tărie ca să rezist. Eram ferm hotărât ca, de voi avea şansa să mai văd odată lumina soarelui şi să respir aerul libertăţii, să nu fac altceva decât să-l slujesc pe Dumnezeu şi să ajut pe cei ce au nevoie de sprijin sufletesc. Apoi, ca să evadez din lumea subumană în care fusesem aruncat, am luat obiceiul de a visa cu ochii deschişi. De câte ori aveam clipe de linişte, îmi construiam o lume în care mă primblam fără nici o oprelişte. Aşa mi-am creat mici bucurii.

În măsura în care am putut, am lămurit şi pe alţii să procedeze la fel ca mine. Nu întâmplător, temnicerii aveau cea mai mare ură pe noi preoţii. Ştiam că prin felul nostru dârz de a fi, prin credinţa în Dumnezeu, îi molipsim şi pe alţii şi îi întărim spre rezistenţă.

În acest context nu pot să uit întâmplarea dureroasă cu părintele Comănici, un călugăr de la mănăstirea Neamţ, care a ajuns să fie ridicat şi închis pentru că a fost denunţat că ar fi omenit un legionar care era urmărit de securitate.

Părintele Comănici, credincios cum era, află într-o zi un loc tainic de intrare în capela închisorii. Căci până în 1944 deţinuţii aveau dreptul să se roage, să asiste la slujbe în această capelă. Şi nici una nici două, într-o bună zi, părintele se face nevăzut. Când se face apelul, ia-l pe părinte de unde nu-i. Imediat s-a declanşat alerta în toată puşcăria. S-a scotocit peste tot, dar nici pomeneală să fie găsit părintele. După câteva ore, apare, în sfârşit luminat de bucuria de a se fi rugat ca orice creştin lui Dumnezeu. Nimeni nu a luat în seamă faptul că nu a încercat să evadeze şi că pur şi simplu a mers în capelă să se roage. Şi, ca urmare a fost supus unor bătăi demenţiale şi aruncat într-o cameră de izolare, unde timp de trei zile i s-a dat o felie de pâine şi un pahar de apă sărată. La puţină vreme a dat în icter, a fost dus la infirmerie şi de atunci nu am mai aflat ce s-a petrecut cu el.

Pentru a frânge solidaritatea dintre deţinuţi şi a introduce zâzanie şi neîncredere între ei, administratorul închisorii a recurs la metoda reeducării, a îndoctrinării noastre cu sloganurile ideologice comuniste. Zilnic, între anumite ore eram aduşi într-o sală, unde eram puşi să lecturăm operele “clasicilor marxism-leninismului”, îndeosebi tezele tătucului Stalin, în mare vogă la noi pe atunci şi să le discutăm favorabil. Pentru ca să nu facem confuzii sau “devieri”, ni s-a repartizat şi un propagandist, silitor în felul lui, însă limitat. În afară de câteva formule pe care le ştia pe de rost, nu mai ştia nimic.

Din păcate, manevra reeducării a avut efect. O parte dintre noi, fie din convingere sinceră, fie din oportunism, a început să facă apologia comunismului şi să se repeadă la cei ce nu s-au lăsat prinşi în această capcană. În felul acesta, între noi şi-a făcut loc suspiciunea, adversitatea, delaţiunea. Şi ce este trist în această poveste e faptul că cei convertiţi la comunism nu au avut o soartă mai bună decât noi cei rămaşi în datele noastre fundamentale.

Apărut în revista   “Credinţa neamului” – Mănăstirea Bistriţa, jud. Neamţ , 1991

The post PĂTIMIRILE UNUI MONAH (interviu din anul 1991 cu Părintele Justin Pârvu) appeared first on Mănăstirea Petru Vodă.

Do not rebuke those who sorrow at heart, that you might not be punished with the same rod, and so that when you begin to seek for one that would have mercy on you, you might not find that there he is not there!

Remember that you also bear a mortal body, and do good to all without exception.

Discernment is higher than all other virtues.

Do not reproach anyone for their sins, but consider yourself responsible for everything, even for your neighbor’s sins.

It is better to be despised than to despise. It is better to be insulted than to insult another.

Do not live with a proud person, so that your soul would not lose the grace of the Holy Spirit and thus become the habitation of evil passions.

He who flees the vain glory of this world feels the glory of the future life in his soul.

Hate repose and a comfortable existence, so that you might preserve your thoughts in tranquility.

Avoid meeting excessively with others and take care for your own soul, so that you might preserve peace of soul.

Avoid small sins, so that you might not fall into greater ones.

It is more profitable to resurrect your soul from the passions, contemplating the Divine, than it is to raise the dead.

Many have done amazing deeds, raised the dead, and labored in asceticism; in order to bring the lost to the path of salvation they worked great miracles. Many have been brought to God through their efforts. Later, however, those who raised the dead have fallen into shameful passions. By their sinful deeds, which became known, they have led many into temptation. In reality they themselves were sick, but instead of caring for their own spiritual health, they threw themselves into the open sea of this world in order to heal and save the souls of others, thereby ruining both their hope and their souls.

Whoever hates the seduction and distraction of the mind that comes in worldly affairs will see his Master and Lord within his heart.

So that the Lord might pay attention to our virtues, they must be accompanied by physical temperance and a pure conscience.

It is better to live with eagles than with the greedy and insatiable.

It is better to live with a crippled and outcast person than with a proud one.

It is better to be persecuted than to persecute; it is better to be crucified than to crucify; it is better to be insulted than to insult; it is better to be slandered than to slander.

Self-justification has no place in the life of a Christian, and can be found nowhere in Christ’s teachings.

If you love meekness, you will see peace within your soul. And if you become worthy to acquire peace, you will rejoice in any trial.

God forebears all our infirmities, but He cannot bear one who murmurs all the time, and He punishes him in order to correct him.

The lips and the heart that give thanks to God in any trial or temptation receive His blessing and Divine grace.

God’s grace is preceded by humility of wisdom, but God’s punishment is preceded by high-mindedness.

When your life is according to God, do not be saddened over afflictions and your ferocious passions, for God will take them from you one fine day. Neither fear death, because God has prepared future goodness in order to make you higher than death.

The post Few Counsels of Elder Justin Pârvu appeared first on Mănăstirea Petru Vodă.

După închinarea la mormîntul Părintelui Justin, şi după un scurt cuvînt şi citirea rugăciunilor de dezlegare pentru cei ce au dorit să se împărtăşească, Mitropolitul Teofan al Iaşilor a săvîrşit Dumnezeiasca Liturghie în altarul de vară al Mănăstirii Petru Vodă. După sfîrşitul Sfintei Liturghii, Înalt Prea Sfinţia sa a ţinut un cuvînt de mîngîiere pentru cei prezenţi, despre viaţa şi învăţătura părintelui nostru stareţ, iar apoi a săvîrşit slujba Parastasului la mormîntul sfinţiei sale.

Răspunsurile la Sfînta Liturghie au fost date de corul “Macarie Ieromonahul” din Suceava. Părinţii din Mănăstirea Petru Vodă şi din maicile şi surorile de la Mănăstirea Paltin s-au îngrijit de buna desfăşurare a sfintelor slujbe şi a mesei pentru toţi închinătorii prezenţi la pomenirea Părintelui Justin.

TAP

(fotografii de Tudorel Rusu – Doxologia, ziarul Lumina)

TAP

(fotografii: rzvbelfoto)

După Vecernia Mică, la ora 18, Înalt Prea Sfinţitul Părinte Teofan al Moldovei şi Bucovinei a săvîrşit slujba de întronizare a părintelui Hariton Negrea, noul stareţ al Mănăstirii Petru Vodă, împreună cu care a ţinut un cuvînt de folos despre menirea monahismului şi continuarea lucrării începută de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, în mijlocul obştii de călugări şi a sutelor de pelerini încă prezenţi.

The post Pomenirea a 40 de zile de la săvîrşirea Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu appeared first on Mănăstirea Petru Vodă.

La pomenirea trecerii primelor 40 de zile de la săvîrşirea Părintelui Justin, pentru iubitorii de Hristos care vor să facă pomenirea sfinţiei sale la sfintele slujbe au fost compuse în mănăstirile noastre un tropar şi un condac ce pot fi cîntate după podobie:

Tropar, glasul 1, podobie: “Locuitor pustiei”:
Mărturisitor în temniţe şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule Părintele nostru Iustine; cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea cereştile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condac, glasul 8, podobie “Apărătoarei Doamne”:
Pe voievodul Ortodoxiei şi păstorul cel adevărat, pe cel ce în smerenia muceniciei cununa desăvârşirii a luat, veniţi toţi credincioşii să-l lăudăm şi să-i cântăm biruinţa asupra firii: Bucură-te, prea-cuvioase părinte Iustine, mult pătimitor şi dascăl al Iubirii!

The post Troparul şi condacul Prea-cuviosului Părinte Justin Pârvu appeared first on Mănăstirea Petru Vodă.

Отец Иустин (Пырву)

Старец Иустин (Пырву) глубоко почитаем в Румынии. За духовными наставлениями, укрепиться в вере, получить совет, поучиться стойкости к нему в обитель Петру-Водэ приходят не только православные Румынии. Сам угодник Божий много претерпел за веру, проведя 16 лет в коммунистических застенках.

– Церковь в наши дни сотрясают различные нестроения. Как к ним следует относиться?

– Те люди, которые свидетельствуют об истине в защиту веры, подобны апологетам прошлых времен. Это доказательство смелости и самопожертвования тех, кто свидетельствует. Потому что в наше время, когда истину все время норовят скрыть с помощью различных ухищрений, риск весьма велик: можно потерять работу, оказаться выброшенным на улицу, попасть в тюрьму, быть расстриженным…

– Речь, возможно, идет о героизме особого рода?

– Это совсем не героизм, а боязнь продать свою душу. Это обязанность. Не свидетельствовать – вот поступок особого рода: молчать гораздо тяжелей.

– А когда нужно промолчать?

– Когда для этого придет время. Должно знать, когда следует промолчать, а когда свидетельствовать. Но во многих случаях молчание есть сокрытие существующей реальности, измена истине. Мы знаем, что ученик святого Паисия промолчал в ответ на слова некоего иудея, хулившего его веру и называвшего ее неправой. А потом, когда он вернулся в монастырь, то святой не признал его своим учеником, видя, что благодать крещения покинула того: он согласился (с иудеем) и отпал от Божией благодати.

Не имеет оправдания позиция стороннего наблюдателя. Такое случается, когда ты находишься в незавидном положении, когда не на кого опереться. Но если ты имеешь достаточно сильную поддержку, у тебя появляется дерзновение свидетельствовать, идти безбоязненно вперед; это подобно тому, как ощущает себя ребенок, чувствующий рядом присутствие отца. Но разве нас не поддерживают Христос и его святые и истина, которая налагает на нас обязанности? Вера наша не пустяк, святые отцы свидетельствовали о ней своей жизнью, своим словом и даже собственной смертью. Мы стоим на непоколебимом основании, которого другие не имеют. Наша Православная Церковь не изобретение человеческое, она пребывает вовек; Церковь не земное учреждение, а Божественное. Нам необходимо следовать путем святых отцов. Они ко всему относились с вниманием, а когда речь шла о ереси, они ее порицали, обращаясь с наставлениями и поучением к людям.

– Но то были святые. Мы, будучи грешными, можем ли свидетельствовать так же, как и они?

– Конечно, можем. В любое время мы можем так поступать. Божественная благодать действует постоянно, ведь благодать всегда одна и та же, вчера, ныне и во веки. Мы существа недостойные и становимся еще более недостойными, если пребываем теплохладными – когда мы ни холодны, ни горячи.

– Кто имеет право свидетельствовать?

– Тот, кто имеет убеждения, тот о них и свидетельствует. Любой человек. Но не стоит заниматься теми вопросами, в которых не разбираемся, но только тем, что нам хорошо известно и что мы готовы хранить и защищать. Если хочешь заняться апологией более серьезно, нужно иметь духовное знание, особый дар от Бога заниматься этим, как то было у святых отцов. Если этого нет, то нужно обладать обширными познаниями, которые находятся в согласии с учением святых отцов Церкви.

– Насколько оправдано вмешательство в дела других вер, других церквей?

– Православная Церковь вечна присутствием Господа Иисуса Христа, она непреходяща, ей нет необходимости ни во что вмешиваться. Она сближается с другими, но не вмешивается. Даже не может быть зависима.

Ко мне приходит много людей с вопросом, как им поступить: посещать или нет те церкви, где проводились экуменические службы? Я сказал им, что если они видят, как те и другие совместно причащаются, то больше пусть там не остаются. Мы следуем с благоговением словам святых отцов, которые запрещают находиться под одной крышей с еретиками. Ведь каноны запрещают находиться за трапезой даже с невенчанными христианами, не то что с еретиками! В данном случае это уже не Церковь.

Впрочем, согласно пророчествам, все церковные организации падут страшно и сразу, даже сама Церковь как земное учреждение. Святитель Игнатий (Брянчанинов) говорит об этом. Церковь падет, восприняв гуманизм. Гуманизм – это поклонение идолам; опять же догмат о папской непогрешимости – это одна из сторон гуманизма; по словам святого Иустина (Поповича), это возрождение идолопоклонства.

И коммунистической партии поклонялись, почитали ее как идола. А тех, которые хотя и молчали, но приняли коммунистическую идеологию, пускай даже и по принуждению, тех тоже можно считать идолопоклонниками.

– Эти опасности не всегда понимают люди, поскольку ими легко манипулируют средства массовой информации. Как можно их пробудить?

– От незнания пасомые не имеют понятия, кого славить. Очень трудно убедить большое число людей, когда все превозносят одно и тоже. Что скажешь бедному человеку? Он поступает так со времен античности, когда обрекли на смерть одного философа. Людям тогда были розданы черепки, на которых они должны были начертать свое решение. Одна старуха написала, что философа следует убить. Кто-то спросил ее: «Знаешь ли ты его?» Та отвечала, что не знает. «Так как же ты могла осудить его?» – спросили ее. И старуха произнесла в ответ: «Если все так поступили, то и я следую за всеми».

– Если ты не живешь по православной вере, какую силу может иметь твое свидетельство?

– Если ты не живешь согласно православным канонам, не дерзай ничего говорить. Но если ты хотя бы немного веришь и боишься потерять правую веру, то тебе даст Господь и силу, и разумение свидетельствовать, и смелость, и жертвенный дух. Самое важное – быть именно там – на тесном узком пути. Как вы полагаете, христианин – это обязательно тот, кто строит церкви, и вычитывает акафисты, и верит, что делает все с превеликим послушанием, но при этом не знает об основных истинах Церкви? Послушание ведет к спасению. Значит, когда твой путь спасения в опасности, ты уже не в послушании.

– А каким образом это можно понять?

– Очень просто. Когда ты поживешь как должно совсем немного, Господь тебе откроет многое. Нужно исполнять свой долг христианина, и Он даст тебе разумение, с помощью которого ты преодолеешь все препятствия.

– Но если истину отстаивают со злобной яростью?

– Это зависит от многих обстоятельств. Откуда известно, что защитник Православия в своих действиях одержим злобным чувством? Как же не гневаться на грех и еретиков?! Я имею на это полное право. Святитель Иоанн Златоуст говорит, что свята та рука, которая ударила еретика. Не могу сказать, что тот, кто констатирует и анализирует факт, делает это непременно страстно. Может быть и такое, но не всегда.

Есть еще место и для жертвы. Потому что я иду на нее не для того, чтобы добиться или каких-то прав для себя, или материального достатка, но лишь для того, чтобы уверовать. Тогда не время раздумывать. Тогда, когда отнимают мой дом, мне надо сказать: «Да будет благословенно имя Божие!» Ведь что сделал Иов, когда враг захотел посягнуть на его душу? Он не предал ее, нет.

Не заботьтесь слишком о теле, душу, прежде всего, надо хранить. Потому что если мы теряем правую веру, это значит, что мы теряем душу. Как сделать так, чтобы не продать ее? Пребудем православными.

– А как быть, если речь идет о подчинении нынешним властям?

– Мы подчиняемся в том, что не противоречит заповедям Божиим. Я подчинюсь пастырю, который входит и выходит через дверь. Но того, кто входит как тать неизвестно откуда, пускай и через алтарь, или через корчму, наркотики, гомосексуализм и прочие беззакония, того я не желаю слушать. Ведь на нас лежит ответственность, а мы что делаем?

– Ну, а если вас лишат сана?

– Лишение священнического сана – дело человеческое. Но вспомним святых, претерпевших гонения и всяческие притеснения, которых мы, вероятнее всего, недостойны? Не случилось ли подобное и со святителем Иоанном Златоустом? Но он не отступил. Это нисколько не помешало ему и в дальнейшем свидетельствовать об истине.

– Достойно быть гонимым?

– Конечно, достойно, ведь это значит, что ты еще живешь. Если бы мученики не пролили свою кровь во свидетельство правой веры перед лицом гонителей Церкви, то мы бы не обладали тем наследием, которым ныне пользуемся.

– Какая самая большая проблема стоит перед Церковью сегодня?

– Самая большая опасность состоит в том, что мы по прошествии 2000 лет подкапываем основание свято алтаря, служа неправде. Зло в нас самих.

The post СТАРЕЦ ИУСТИН: «СВИДЕТЕЛЬСТВУЮЩИЕ ОБ ИСТИНЕ В ЗАЩИТУ ВЕРЫ ПОДОБНЫ АПОЛОГЕТАМ ПРОШЛЫХ ВРЕМЕН» appeared first on Mănăstirea Petru Vodă.

- Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem faţă de ele?

- Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit…

- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?

- Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.

- Şi când trebuie să taci?

- Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât credinţa lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf. Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] şi a căzut din Darul lui Dumnezeu (…).

Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe sfinţii săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de sfinţii Părinţi prin viaţă, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au. Biserica noastră creştină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie.

- Dar aceia erau Sfinţi. Noi, păcătoşi fiind, putem mărturisi la fel ca ei?

- Bineînţeles. Oricând o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează, iar harul este cel care lucrează, iar harul acelaşi este, ieri şi azi şi în veci. Noi suntem fiinţe nevrednice şi ne facem şi mai nevrednici dacă rămânem căldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinţi.

- Cine-i îndreptăţit să mărturisească?

- Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.

- Ce amestec este justificat cu celelalte credinţe, cu celelalte biserici?

- Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus că, atunci când vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa. Ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darmite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sf. Iustin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.

- Oamenii nu mai sesizează aceste pericole, fiind manipulaţi uşor prin mass-media. Cum mai pot fi treziţi?

- Din ignoranţă turma nu are habar pe cine preamăreşte. E foarte greu să convingi o masă de oameni când toţi preamăresc acelaşi lucru. Ce să-i mai spui bietului om? Face şi el precum aceia din antichitate, când se hotăra moartea unui filosof. Se dăduseră nişte scoici pe care să scrie oamenii votul lor. O bătrână a scris să fie omorât. Cineva o întreabă: cunoşti mata pe acesta? Nu-l cunosc, răspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat?… Dacă aşa au făcut toţi, am făcut şi eu ca ei.

- Dar dacă nu ai o trăire ortodoxă, ce putere mai are mărturisirea ta?

- Dacă nu ai trăire ortodoxă nici să nu îndrăzneşti să spui ceva. Dar chiar aşa, când ai cât de puţin şi te temi să nu pierzi dreapta credinţă, îţi dă Dumnezeu şi putere, şi înţelepciune să mărturiseşti, şi curaj, şi spirit de jertfă. Cel mai important e să fii acolo, pe calea cea strâmtă. Ce credeţi, că trăitorul este musai cel ca face paraclise şi acatiste şi crede că face mare ascultare, ignorând adevărurile de bază ale Bisericii? Ascultarea se face până la măntuire. Adică, când ţi-a periclitat starea de mântuire, nu mai asculţi.

- Şi cum îţi dai seama?

- Foarte simplu. Când trăieşti puţin, Dumnezeu îţi descoperă mult. Tu să-ţi faci datoria ta de creştin, că-ţi dă El înţelepciunea căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi potrivnicii.

- Dar dacă apără adevărul cu răutate?

- Depinde. De unde ştim noi că un apărător al Ortodoxiei o face cu răutate? Păi, nu este decât să mă mânii pe păcat şi pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gură de Aur spune că-i sfinţită palma celui care-l loveşte pe eretic. Nu pot să spun eu că cel ce face o constatare, o analiză, o face numaidecât pătimaş. O fi şi asta, dar nu întru totul. Mai este şi puţină jertfă. Că n-o fac pentru a câştiga drepturi personale, moşii, ci pentru că-mi ia credinţa. Atunci nu mai e de stat pe gânduri. Atunci când îmi confiscă căsuţa mea, să zic: Fie numele Domnului binecuvântat! Însă ce a făcut Iov când voia vrăjmaşul să se atingă de sufletul lui? Nu l-a predat, măi. De trup să nu ne pese, dar sufletul trebuie păzit. Dacă ne pierdem dreapta credinţa, asta înseamnă că ne pierdem sufletul. Cum să ni-l vindem? Rămânem ortodocşi.

- Cum să te supui stăpânirii de azi?

- Ne supunem în cele ce nu împiedică porunca lui Dumnezeu. Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă. Dar cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin cârciumi, prin droguri, prin homosexualitate şi toate fărădelegile, pe acela n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem?

- Şi dacă te caterisesc?

- Caterisirea este omenească. Dar Sfinţii câte prigoniri şi nedreptăţiri n-au răbdat, de care mai degrabă nu suntem noi vrednici? Nu aşa s-a întâmplat şi cu Sf. Ioan Gură de Aur? Dar nu s-a dat înapoi. Asta nu l-a împiedicat cu nimic să mărturisească în continuare adevărul.

- Este o vrednicie a fi prigonit?

- Păi, este o vrednicie, căci asta înseamnă că trăieşti oleacă. Dacă n-ar fi fost sângele martirilor, care au mărturisit dreapta credinţă în faţa prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut moştenirea aceasta de care ne bucurăm acum.

- Care este cea mai mare problemă a Bisericii astăzi?

- Primejdia cea mai mare este că noi, de 2000 de ani, săpăm la temelia Sfântului Altar slujind cu nevrednicie. Răul este în noi.

Interviu din revista “Glasul monahilor”, nr. 4 (18)/ aprilie 2005

Tradus în limba rusă pe saitul pravoslavie.ru

The post Tăcere şi mărturisire (interviu cu Părintele Justin Pârvu din Aprilie 2005) appeared first on Mănăstirea Petru Vodă.

La Mănăstirea Petru Vodă, începînd cu seara zilei de astăzi, Miercuri, 24 Iulie 2013, pînă Sîmbătă seara, 27 Iulie 2013, în fiecare zi vor fi slujbe de Priveghere între orele 20-23:30 (ora Bucureştiului), iar dimineaţa, începînd cu ora 8 vor fi Acatistul zilei, Ceasurile, Sfînta Liturghie şi Slujba Parastasului.

Joi seara programul va fi obişnuit, adică se va săvîrşi Privegherea Acoperămîntului Maicii Domnului şi apoi Taina Sfîntului Maslu, începînd cu ora 22 a Bucureştiului.

Sîmbătă dimineaţa în Mănăstirea Petru Vodă se va săvîrşi Liturghie arhierească şi Slujba Parastasului la pomenirea a 40 de zile de la trecerea din viaţa aceasta a Părintelui Justin Pârvu.

La Mănăstirea Paltin Vineri seara, începînd cu ora 23 (a României) pînă la ora 4:30 dimineaţa se va face slujba Privegherii şi apoi Sfînta Liturghie, pentru ca maicile şi surorile să poată participa la buna organizare a pomenirii din Mănăstirea Petru Vodă.

Imagini de la Pomenirea de Joi, 25 Iulie, la mormîntul Părintelui Justin, după săvîrşirea Sfintei Liturghii.

The post Programul slujbelor în Mănăstirile Petru Vodă şi Paltin de Miercuri, 24 Iulie, pînă Duminică, 28 Iulie 2013 appeared first on Mănăstirea Petru Vodă.

Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, făcea pe neînsemnatul.

Îmi amintesc de o întâmplare minunată din Deltă, când Părintele Ilie a jucat un rol foarte important. În 30 ianuarie, ne-au trimis în colonie, la canal la tăiat de stuf. Vă daţi seama ce însemna lucrul acesta pe un frig de iarnă? Moarte curată. Eram toţi înspăimântaţi, mai ales că îi văzusem şi pe caraliii noştri cu mitraliera, vreo patru mitraliere. Probabil aşteptau să ne execute, crezând că vom refuza comanda. Era o deschidere acolo, de apă, de vreo patruzeci de hectare şi stuful era tocmai în adâncime. Toţi am început să murmurăm şi nu prea aveam de gând să intrăm în apă. Ne-au ordonat să intrăm şi să scoatem câte doi snopi. Pentru cine făceam noi astea? Nu avea niciun sens. Măi, şi cum să intri în apă? Calci te duci într-o ştioalnă, nu te mai scoate nimeni de acolo. Am ezitat la început. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Măi, şi am intrat.

Am ajuns acolo, până la bărbie am intrat în apă. Am tăiat frumos snopi. Şi ne miram cu toţii că lucram ca pe uscat. Unii până la piept, unii până la gât, unii în sfârşit până la jumătate, cum ne-a prins locul pe fiecare acolo. Şi am scos. Am mers vreo trei ore în apă, şi am scos la mal cei doi snopi. Dar nu era numai aşa că-l tai cu frunze, trebuia frumos, curăţat, măsurat, pus la dimensiune şi era un ger de – 30° afară, gheaţa groasă de 20-25 cm, încât vedea nufărul galben înflorit sub gheaţă. Sus ne însoţeau nişte păsări, care ne-au urmărit în tot acest timp şi dedesubt florile de sub gheaţă. Ei bine, eram cu toţii nevătămaţi şi uzi. Curgea apa de pe noi. Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele, măi băieţi, s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caraliii.

Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat, chiar în ziua de 30 Ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie nici un bolnav, nici un internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…

Pr. Justin Pârvu – Din temnițe spre sinaxare

The post Despre Sfîntul Ilie Lăcătuşu: Acest om avea cu adevărat darul smereniei appeared first on Mănăstirea Petru Vodă.

The post Psaltirea obştii Sfîntului Paisie de la Neamţ (1817) appeared first on Mănăstirea Petru Vodă.

The post Psaltirea din Biblia lui Şerban (1688) appeared first on Mănăstirea Petru Vodă.